Imunitate
Am devenit imun. E un sentiment straniu, pe care nu-l doresc suporterilor Universitatii Craiova. Eu insa l-am capatat acum. Nu l-am avut nici anul trecut in seria de poveste a celor 8 infrangeri consecutive. Desi aveam “pielea tabacita” de atata bataie, fiecare weekend insemna o noua deziluzie, o noua spulberare a sperantelor adunate pe parcursul unei saptamani intregi in care tot visam sa mai adunam si noi un punctisor… Atunci, desi n-aveam de ce, speram ca un copil sa vina weekendul si cele 3 puncte atat de necesare.
Sambata la T2, amestecat printre Gemina sau Sezione, printre UL sau cetateni (eram o gramada greu de descris in vocabularul ultrasesc, cert este ca n-am terminat meciul printre cei in care incepusem…) am reusit sa devin imun la infrangere.
Si, ca sa pastram un pic aceasta comparatie, daca anul trecut jocul nici macar nu-mi dadea sperante, cu greu numarand in fiecare meci cate 5 pase consecutive ale manjilor alb-albastri, anul acesta echipa zbarnaie, jocul place, sperante ar trebui sa fie. Eu insa am devenit imun.
Ar fi trebuit sa stiu de ce am ajuns in situatia asta, insa momentan inca nu pot sa concluzionez ce m-a adus in stadiul in care nu mai exista pic de speranta.
Poate incapacitatea mea de a intelege oameni care acum incurajeaza echipa, si peste 5 secunde ii injura. Sau oameni care topaie si striga “Cine sare…” si termina imediat cu Muije Mititelu. Sau poate am inteles intr-un final ca sub aceasta conducere nu vom ajunge niciodata mai departe. Sau poate mi-am mai dat inca odata seama ca pentru multi din tribuna, mai important e locul unde sade steagul de brigada, decat binele echipei. Ca nu stiau numele decat la vreo 2-3 jucatori din echipa, o stiam demult, nu mai aveam nevoie de vreo confirmare. Pustani care nu stiau nici echipa, dar ii dadeau … sanatate lui Mititelu din toti plamanii pe care-i aveau la dispozitie.
Sau poate clipele alea care nu se mai terminau de la inceputul reprizei secunde. Nicolo isi facea freza, si se uita in vant, spre teren, si Vice, cu foaia de joc in mana, se dadea de ceasul mortii ca nu stia ce sa faca: Valerica primise verdictul de la medic, Dina era in joc de glezne, cu schimbarea data deja la arbitrul de rezerva si anuntata de crainic, Firtulescu deja zburda prin teren si facea miscari de streching… Mister! Mister!… Nimic. Omul admira terenul si era cu spatele la toata actiunea care se petrecea in spatiul tehnic al echipei noastre… La o echipa normala, cu pretentii de Europa, Dina n-ar mai fi intrat in teren, ci Barbu in locul numarului 7. N-a fost insa cazul la noi, macaronarul nostru luandu-se cu mainile de cap cand a vazut ca efectuase toate cele 3 schimbari, el stiind doar de doua… Pe a treia a facut-o Vice.
Le-am tot spus prietenilor, ca trebuia sa vina si rasplata. Incercam sa ii mint, si pe ei si pe mine, ca prea umilisem Euro-Timisoara anul trecut, payback-time-ul trebuia sa vina. Asta ca sa mai indulcim amaraciunea unui 1-0 in minutul 80. Adevarul era insa altul: capatasem imunitate. Niciodata nu am fost mai putin afectat de o infrangere a echipei mele.
Nimic nu ma va convinge ca m-am inselat. Certitudinea e prea clara. Craiova nu va mai fi niciodata ce-a fost. Nu cu ochelaristul patron, nu cu multi dintre acesti suporteri in galerie, si in deplasari pentru a “incuraja echipa”. Unii vin in deplasari doar ca sa-l injure pe Mititelu si sa-si mai spele putin neuronul cu alcool, iar Mititelu ii arde pe unde-i prinde pentru ca nu sunt organizati nici cat sa treaca strada. Un joc de-a soarecele si pisica in care nu are nimeni de castigat, numai echipa are de pierdut. Poate in deceniul urmator, pustanii din galerie o sa ajunga si ei pe la casele lor, cu neveste si copii, si o sa mai lase echipa in pace, poate Mititelu se va retrage de la echipa si-si va pastra averea pentru copiii lui. Sa vina altii in locul lor, si al nostru, caci suntem prea incapatanati si orgoliosi. Nimeni nu da un pas inapoi, toti sunt mai destepti decat ceilalti. Privit din exterior, acest “razboi” cred ca starneste hohote de ras. Am ajuns de rasul curcilor, dar nu facem nimic sa iesim de sub reflectoare. Eu unul am pornit cu multa speranta la drum in surghiunul din B. Din pacate, nu mi-a mai ramas nici de doi lei speranta. Infrangerile nu ma mai intristeaza, victoriile nu ma mai bucura.
Imunitate pentru suporteri!!!
16.09.2008